de Olteanu Cosmin
Pentru cele încheiate în 6 iulie 2025 după 988 de zile de relație (înc. 22.10.2022) vă prezint un bilanț din iubire, compasiune și înțelegere pe care o voi avea veșnic, din iubire, din sacrificiu, suferință și momente frumoase care s-au preschimbat în altceva. Iubirea e ceva ce nu se poate înlătura, dar amintirea poartă vie acest sentiment pentru posteritate.
Cu dragoste și fidelitate, al vostru Cosmin.
A iubit un bărbat ce semăna cu o stea căzătoare: strălucitor, intens și plin de promisiuni.
Dar chiar și stelele căzătoare luminează doar o clipă, înainte să se stingă în neant.
Vorbea despre libertate, dar tânjea după putere.
Vorbea despre iubire, dar cerea adorare.
Vorbea despre sinceritate, dar se hrănea cu aparențe.
Stăpânea arta de a-și ascunde golul lăuntric sub masca perfecțiunii:
Se plângea de suferință, dar el însuși era izvorul durerii.
Se victimiza, dar rănea.
Se autoproclama „trup liber”, dar înlănțuia sufletul meu într-o colivie invizibilă.
Mă învinovățea pentru lacrimile mele.
Pentru clipele în care nu mă simțeam văzut, auzit, simțit cu adevărat.
Îmi spunea că eu sunt problema.
Că eu cer prea mult.
Că iubirea mea sufocă.
Că eu „nu știu să iubesc fără lanțuri”.
Dar el n-a înțeles niciodată ce înseamnă libertatea împărtășită, nu cea folosită ca scuză pentru trădare.
M-a trădat nu doar cu trupul altcuiva, ci și cu imaginea unei iubiri false, în care doar el strălucea.
Și tot el m-a arătat cu degetul.
M-a numit mincinos, instabil, toxic.
Ca și cum n-aș fi fost altceva decât o oglindă sfărâmată
care reflecta propria lui ruină.
Mi-a oferit o iubire condiționată: atâta timp cât îl veneram, eram „alesul”.
Când am început să-l văd clar, am devenit „dușmanul”.
Nu putea să accepte reflecția reală, ci doar imaginea idealizată.
Așa am înțeles, cu amărăciune și luciditate:
n-am fost iubit niciodată pentru ceea ce sunt,
ci pentru cât de bine mă încadram în rolul ce și-l scrisese:
admiratorul, salvatorul, servitorul.
Dar eu nu sunt o reverberație.
Sunt o voce.
Iar într-o zi, vocea mea a rostit: „ajunge!”
Am plecat.
Nu cu ură, ci cu eliberare.
Pentru că unele suflete nu se salvează.
Iar iubirea adevărată nu cere sacrificiul sinelui.
Acum nu mai sunt captiv.
Sunt întreg.
Și oricât m-ar mai urmări cuvintele lui, cu minciuni sau distorsionări,
eu știu adevărul:
N-am fost niciodată prea mult. Doar el a fost prea gol.
THE STORY OF A CAPTIVE SOUL
by Olteanu Cosmin
He loved a man who resembled a falling star: radiant, intense, and full of promise.
But even falling stars blaze only for a fleeting moment before they vanish.
He spoke of freedom, yet demanded dominion.
He spoke of love, yet craved veneration.
He preached sincerity, yet feasted on façades.
He mastered the art of concealing his inner void behind the mask of flawlessness.
He lamented over suffering, yet was the very architect of pain.
He played the victim, yet inflicted wounds.
He declared himself a “free body,” yet shackled my soul.
He blamed me for my tears—
For the moments I felt invisible, unheard, untouched.
He claimed I was the problem.
That I asked for too much.
That my love was suffocating.
That I “didn’t know how to love freely.”
But he never grasped the essence of shared freedom—
Only the counterfeit version used to justify betrayal.
He betrayed me not only with another body,
But with the illusion of a love in which only he was allowed to shine.
And yet, he pointed the finger.
He branded me a liar. Erratic. Toxic.
As if I were nothing but the cracked mirror of his fractured self.
He offered conditional affection:
As long as I worship him, I was “the chosen one.”
Once I began to see him clearly, I became “the adversary.”
He couldn’t bear the genuine reflection—
Only the romanticized image he had crafted for himself.
That’s when I realized:
I was never loved for who I truly am.
Only for how well I fit the role he had assigned me:
The admirer. The savior. The servant.
But I am not an echo.
I am a voice.
And one day, my voice said, “Enough.”
I walked away.
Not in hatred, but in emancipation.
Because some souls cannot be salvaged.
And genuine love never demands the sacrifice of the self.
I am no longer captive.
I am whole.
And no matter how his words might still pursue me—
Through lies or distortions—
I know the truth:
I was never too much.
He was simply far too empty.
