Lemuria avea loc în trei zile diferite din luna mai. Pe nouă, unsprezece și treisprezece ale acelei luni, gospodarii romani ofereau daruri strămoșilor lor decedați pentru a se asigura că aceștia nu îi bântuie. Marele poet Ovidius a consemnat festivalurile romane în opera sa „Fasti”. În secțiunea sa despre luna mai, el a discutat despre Lemuria.
Ovidius susținea că festivalul își are numele de la „Remuria”, un festival numit după Remus, fratele geamăn al lui Romulus pe care l-a ucis după ce a fondat Roma. Remus a apărut ca un spirit după moartea sa și le-a cerut prietenilor fratelui său să facă ca generațiile viitoare să îl cinstească. Așa a spus Ovidius: „Romulus a fost de acord și a dat numele Remuria zilei în care se aducea cultul cuvenit strămoșilor îngropați.”
În cele din urmă, „Remuria” a devenit „Lemuria”. Savanții pun la îndoială această etimologie, însă, susținând în schimb teoria probabilă conform căreia Lemuria a fost numită după „lemures”, una dintre cele câteva tipuri de spirite romane.
Ceremonia de Celebrare a Morților
Romanii credeau că nu trebuie să fie noduri prezente în timpul ceremoniei. Unii cercetători teoretizează că nodurile erau interzise pentru a permite forțelor naturale să curgă corect. Romanii erau cunoscuți să-și scoată sandalele și să meargă în picioarele goale în timp ce făceau un semn pentru a îndepărta răul. Acest gest este numit „mano fica” (literalmente „mână de smochin”).â
Apoi, se curățau cu apă proaspătă și aruncau boabe de fasole neagră (sau scuipau boabe de fasole neagră din gură). Privind în altă direcție, spuneau: „Acestea le arunc; cu aceste boabe, mă eliberez pe mine și pe ai mei.”
Aruncând fasolea și ceea ce simbolizează sau conține, romanii antici credeau că îndepărtau spiritele potențial periculoase din casa lor. Conform lui Ovidius, spiritele ar urma boabele și i-ar lăsa în pace pe cei vii.
Apoi, se spălau și băteau împreună bucăți de bronz din Temesa din Calabria, Italia. Îi rugau pe spirite să părăsească casa lor de nouă ori, spunând: „Spirite ale strămoșilor mei, ieșiți!” Și gata.
Nu este „magie neagră” așa cum o înțelegem astăzi, cum explică Charles W. King în eseul său „The Roman Manes: the Dead as Gods”. Dacă romanii chiar aveau un astfel de concept, s-ar fi aplicat „invocării puterilor supranaturale pentru a răni alții”, ceea ce nu se întâmplă aici. Așa cum observă King, spiritul roman din Lemuria nu este același cu fantomele noastre moderne. Acestea sunt spirite ancestrale care trebuie să fie propitiate. Acestea ar putea să vă facă rău dacă nu respectați anumite ritualuri, dar nu sunt neapărat malefice.
Tipuri de Spirite
Spiritele pe care le menționează Ovidius nu sunt toate la fel. O categorie particulară de spirite sunt manes-ii, pe care King îi definește ca fiind „morții deificați”; în lucrarea sa „Zeii romani: o abordare conceptuală”, Michael Lipka îi numește „sufletele venerabile din trecut”. De fapt, Ovidius îi numește pe spirite cu acest nume (printre altele) în lucrarea sa „Fasti”. Acești manes-i, deci, nu sunt doar spirite, ci o formă de zeu.
Astfel de ritualuri ca Lemuria nu sunt doar apotropaice — reprezentative pentru un tip de magie de a alunga influențele negative — ci și negociază cu morții în diferite moduri. În alte texte, interacțiunea dintre uman și manes este încurajată. Prin urmare, Lemuria oferă o perspectivă asupra complexității modului în care romanii își priveau morții.
Dar acești manes-i nu sunt singurele spirite implicate în acest festival. În lucrarea lui Jack J. Lennon „Poluare și religie în Roma antică”, autorul menționează un alt tip de spirit invocat în Lemuria. Aceștia sunt taciti inferi, morții tăcuți. Spre deosebire de manes, spune Lennon, „aceste spirite erau considerate ca fiind dăunătoare și malefice”. Poate, atunci, Lemuria era o ocazie de a propicia diferite tipuri de zei și spirite odată. De fapt, alte surse spun că închinătorii la zei propiciați în Lemuria nu erau manes-ii, ci lemures-ii sau larvele, care erau adesea confundate în Antichitate. Chiar și Michael Lipka numește aceste tipuri diferite de spirite „confuzant de similare”. Romanii probabil luau această sărbătoare ca pe un moment de a împăca toți zeii-fantome.
Chiar dacă Lemuria nu este sărbătorită în prezent, ar putea să-și fi lăsat moștenirea în Europa Occidentală. Unii cercetători teoretizează că moderna Zi a Tuturor Sfinților derivă din acest festival (alături de o altă sărbătoare romană fantomatică, Parentalia). Deși această afirmație este doar o posibilitate, Lemuria rămâne în continuare una dintre cele mai stranii sărbători romane.
Disclaimer: Articol în curs de actualizare. Situația reprezintă o povestire exhaustivă a persoanei sursă și este în curs de actualizare. Această nu antrenează opinia Redacției sau jurnalistului, rolul presei fiind acela de a informa publicul, de a fi o platformă de exprimare a cetățenilor și de a fi câinele de pază al democrației.
Legea 190 din 2018, la articolul 7, menționează că activitatea jurnalistică este exonerată de la unele prevederi ale Regulamentului GDPR, dacă se păstrează un echilibru între libertatea de exprimare și protecția datelor cu caracter personal.
Informațiile din prezentul articol sunt de interes public și sunt obținute din surse publice deschise.
