Că e vorba de sifonarea și umflarea facturilor pentru construit spitale, școli sau căi ferate, ori că e vorba de umflat prețul construirii și/sau renovării de biserici, mănăstiri și catedrale din bani publici, furtul rămâne furt, iar corupției tot corupție îi spune. Anatema aruncată asupra jurnaliștilor de investigație e doar o tentativă de deturnare a atenției de la gravitatea faptelor, scrie fostul jurnalist și deputat Mihai Goțiu, într-un comentariu publicat de Libertatea si ROPAGANISM.
Redam opinia lui Mihai Gotiu, fost senator USR si activist de mediu
M-am enervat. Și m-am enervat rău de tot. Și nu dezvăluirile făcute de investigațiile Recorder despre sutele de milioane (chiar peste un miliard) de lei, din bani publici, pe care Biserica i-a utilizat departe de ochii cetățenilor (contribuabililor) sunt sursa supărării mele. Reacțiile reprezentanților Patriarhiei și ale susținătorilor ei sunt cele care au făcut să se reverse paharul.
Roosevelt și „grăjdarii”
Atacurile virulente, stigmatizante, incriminatoare la adresa jurnaliștilor de la Recorder sunt cu supramăsură. Nici asta nu e o noutate. Acum un veac (în 1906, mai exact), un președinte american, Theodore („Teddy”) Roosevelt, le punea eticheta de „muckrakers” jurnaliștilor de investigație care prezentau publicului afacerile de corupție. „Muckrakers-ii” erau, potrivit lui Teddy Roosevelt, un fel de oameni care greblează în noroi/balegă/murdărie („grăjdari” le-am spune noi, dar într-un sens peiorativ, jignitor), care privesc doar în jos, incapabili să-și ridice privirea și să vadă „realizările mărețe” ale administrației pe care o conducea. Menită să fie o etichetă infamantă, „muckraker” a ajuns să fie transformată de jurnaliștii de investigație într-un titlu de glorie. După mai bine de un secol, aceeași strategie stigmatizantă îi vizează acum pe jurnaliștii de investigație de la Recorder, în încercarea de a minimaliza dezvăluirile lor. Și, la pachet, li se reproșează cam același lucru – că nu ar fi capabili „să-și ridice privirea” pentru a vedea și înțelege”„naltul scop spiritual” al lucrării Preafericitului și Bisericii. Din păcate, cei care s-au grăbit să arunce anatema asupra jurnaliștilor păcătuiesc prin faptul că privesc doar „în sus”, refuzând să vadă noroiul, balega, murdăria urât mirositoare din jurul afacerilor bisericești. Demisiile consilierului general Lazăr Neacșu și episcopului vicar Aurel Mihai sunt prea puțin și, în contextul atacurilor la adresa celor care i-au deconspirat, arată mai degrabă ca tentativă de mușamalizare. E absolut frapantă lejeritatea – așa cum rezultă în înregistrările făcute de Recorder – cu care aceștia explică „procedurile” prin care se aleg câștigătorii pseudo-licitațiilor menite să aspire banii publici. Lejeritatea asta nu ține doar de comportamentul unor mafioți care „epatează” în legătură cu relațiile lor cu Preafericitul (cum sugerează susținătorii BOR), ci de o siguranță pe care o au toți cei care se consideră cu adevărat protejați și intangibili. E un comportament cu care m-am confruntat direct, de multe ori, în peste două decenii de jurnalism, inclusiv în timpul realizării unor investigații sub acoperire.
Nota bene: de obicei, în anchetele/documentările de tip „yes-man”, investigatorii își creează câte un site, cu un portofoliu de clienți fictivi, recomandări inventate… bla-bla, care, la o adică, la o căutare pe Google, să „confirme” așa-zisa identitate pe care și-au asumat-o; nu știu dacă cei de la Recorder și-au asigurat un astfel de backup, nu există astfel de mențiuni în materialul făcut public – pur și simplu, consilierul general, episcopul vicar ori afaceristul nu par să fi făcut vreo minimă verificare (!). Întregul lor comportament sugerează că, pur și simplu, nu pot concepe ideea în sine a chestionării modului în care BOR utilizează banii publici! (E absolut similar cu comportamentul foștilor șefi ai FRF, în frunte cu Mircea Sandu, din 2012, când, împreună cu activiști din Campania Salvați Roșia Montană, am „cumpărat” naționala de fotbal a României, cărora le era imposibil să creadă că există localnici care se opun proiectului de dinamitat și cianurat Apusenii și că i-au contactat pe aceștia, nu pe reprezentanții companiei miniere!).
Cerul e limita. Dar nu când ești blocat în noroi
Ce e mai grav (și revoltător, și, după cum spuneam, lucrul care m-a enervat cel mai mult) e că tot „soborul” de apărători ai Preafericitului și ai Bisericii, ieșiți cu mesaje în spațiul public de când au apărut investigațiile, explică de unde siguranța și comportamentul celor înregistrați de publicație. Practic, catalogând investigația jurnalistică drept „un atac la PF Daniel și BOR”, în majoritatea lor, aceștia neagă dreptul celor din presă de a investiga modul în care sunt cheltuiți banii publici! „Nu e treaba nimănui cum cheltuim noi banii” și „suntem o entitate privată” sunt mesajele transmise de toate aceste luări de poziție. Și sunt mesaje care sunt transmise pe mai multe nivele, nu doar către publicul larg, ci și către toți ceilalți aflați în rețeaua de cheltuire a banilor BOR. Un fel de „stați liniștiți, îi sacrificăm, momentan, pe fraierii ăștia care au căzut în plasă, dar lucrurile vor merge mai departe la fel, nu se bagă nimeni în ciorba și varul nostru; priviți cum ștergem pe jos cu ăștia de s-au băgat, asta își așteaptă și pe alții dacă se mai încumetă careva”. Eu zic că își fac iluzii deșarte. N-aș putea aprecia dacă PF Daniel e mai influent în România, comparativ cu influența pe care o avea Teddy Roosevelt, la începutul secolului trecut, în SUA. Cert e că una dintre puținele lupte pe care Teddy Roosevelt nu le-a câștigat (și una dintre puținele pete gri din cariera unuia dintre cei mai apreciați și reformiști președinți americani, distins inclusiv cu Premiul Nobel) a fost cea cu jurnaliștii de investigație. Iar cetățenii au înțeles, în timp, că nu poți privi spre cer atâta vreme cât ești înglodat în noroi și balegă.
O bună parte din cetățeni deja înțeleg asta (altfel, la ora scrierii acestor rânduri, investigația Recorder „Clanul Marelui Alb” nu ar fi ajuns deja la peste 1,6 milioane de vizualizări). Pur și simplu pentru că lucrurile nu sunt foarte greu de înțeles.
Iar umflarea facturilor, prin intermediul unor rețele de firme clientelare, „binecuvântate” ori „ne-binecuvântate”, pentru lucrări finanțate din bani publici, că e cu 10%, cu 20% ori cu 100% sau 200% e, foarte direct spus: furt și corupție! Și asta n-are nicio legătură nici cu creștinismul, nici cu spiritualitatea, nici cu privitul cerului. Ci doar cu încălcarea legii!
Sursa articolului: Libertatea
Sursa foto: timenewsroman.ro
