Despre suflete multiple

Spiritismul se întâlnește adesea și aceasta inconștient cu bătrânele credințe ale popoarelor primitive. Din cele mai vechi timpuri, s-a identificat sufletul cu un simplu suflu. Corpul îl adăpostește, dar el îl părăsește pentru o durată scurtă, noaptea; iar pentru o durată infinit de lungă, după moarte.

Psihologia găsește un mare ajutor în studiul folclorului și al tradiției populare. H. Spencer le-a introdus și în știința oficială. Știința folclorului, devenită astăzi una dintre cele mai însemnate, dă elemente neprețuite pentru studiul sufletului în evoluția sa. Afirmația lui Pascal că, de fapt, corpul alcătuiește un fel de ,,han al sufletului”, exprimă tendințele care însuflețeau credincioșii de totdeauna și majoritatea savanților din zilele noastre. Homer, clasicii greci și romani, sunt sub acest raport, de aceeași părere cu popoarele primitive.

Pentru autorul Iliadei, Thanatos (moartea) și Hypnos (somnul) sunt de fapt doi gemeni, de o stranie asemănare. După Vede, sufletul, în timpul somnului, lipsește din corp și stă de vorbă cu Devas, zeii creatori și protectori, iar când visăm, sufletul își manifestă astfel viața sa.

Pentru indigenii din Paraguay, moartea nu e nimic mai mult decât un somn prelungit. Credințele populare se deosebesc totuși în ceea ce privește locuința sufletului: unele îl așează în creier, altele în inimă, dar pentru majoritatea oamenilor, sufletul locuiește în suflare: moartea nu ar fi atunci decât emigrația suflării… Astfel, pe patul său de moarte, romanul își chema pe cel mai bun prieten, care se apleca asupra lui, iar înainte de a-și da sufletul, îi spunea acestuia: ,,Ia-mi sufletul de pe gură” (Excipies animam ore meo).

Pentru că suflarea e considerată a fi de culoare albă, sufletul, tocmai de aceea, e înfățișat a fi alb. De aici vine și expresia ,,albeața sufletului”, de care se servesc, în același timp, toți creatorii, fie ei călugări sau poeți, oameni de altădată sau din zilele noastre.

Să amintim, cu acest prilej, moartea lui Kant, așa cum o prezintă biograful său:

Într-o luminoasă zi un nor mic apăru, un nor mic în imensitatea albastrului fără pată și pluti încet către Orient. Un soldat de pe un pod arătă acelora care-l înconjurau strania apariție, și spuse cu încredere: ,,Vedeți, acela este sufletul lui Kant care urcă spre Dumnezeu.”

Pentru multe popoare primitive ,,hanul corpului” dă ospitalitate mai multor suflete în același timp. Malgașii și chinezii numără trei suflete, ca și locuitorii din centrul Africii; pentru eschimoși sunt două, pentru indienii din Dakota patru, dintre care unul rămâne după moarte în sat, altul în corp, alt treilea se pierde în aer, iar al patrulea se duce să ia loc printre spirite… Egiptenii aveau credințe care îmbrățișau într-un chip ciudat un subconștient multiplu; sufletul alcătuia pentru ei o reunire de mai multe elemente psihice, care trăiesc împreună în timpul șederii noastre pe Pământ și sunt despărțite apoi prin moarte. Găsim aici comori de sugestii pentru teosofii și spiritiștii tuturor epocilor.

Elementul principal al sufletului este Osiris, care părăsește mortul după îmbălsămare și merge să se unească cu divinitatea, căreia el îi datorează originea. Aristotel a împrumutat, în concepția sa despre sufletul multiplu, doctrina egipteană. Cele trei (3) suflete descrise de el, sunt: vegetativul, senzitivul și raționalul, care funcționează în corp în timpul vieții, dar numai ultimul supraviețuiește după moarte, în stare de perfecțiune.