Imaginea post-mortem, cunoscută şi sub numele de portret memorial sau momento mori, este un tip de reprezentare fotografică apărut în Epoca Victoriană, ca parte a procesului de doliu. Inventarea dagherotipului, primul aparat de fotografiat, a deschis porţile clasei mijlocii din întreaga Europă, dar mai ales din Anglia, unei mode cel puţin neobişnuite. Rudele recent decedate erau îmbrăcate în cele mai bune haine şi erau aşezate în diferite poziţii pentru a fi fotografiate… Fotografiile post-mortem nu erau un procedeu nou, însă dagherotipia le permitea celor din clasele muncitoare, lipsiţi de ajutor financiar, să comande portrete memoriale, având ca scop evocarea amintirii celor dragi. Primele imagini post-mortem înfăţişau chipul sau trupul mortului aşezat în sicriu. De multe ori, oamenii colorau chipul celui decedat pentru ca acesta să aibă un aspect cât mai natural. În ceea ce priveşte fotografierea copiilor, ei erau ilustraţi stând pe o canapea sau într-un căruţ, împreună cu jucăria favorită.
Ceea ce este și mai interesant, e că acești morți par mai degrabă vii și cu greu poți să îți dai seama cine este decedatul din cadru datorită trucurilor la care se apela. Spre exemplu, li se ţineau ochii deschişi, ori se pictau pupilele pe print sau li se colorau obrajii cu roşu. Florile constituiau un element de decor predominant, iar naturalețea cu care se pozeau este și mai interesant.
Vizualizând aceste imagini, putem spune că Epoca victoriană a fost o perioadă destul de morbidă, dar și interesantă în istoria omenirii. După standardele din zilele noastre, această practică ar fi considerată un subiect tabu, însă la vremea respectivă era văzută ca fiind ceva cât se poate de normal. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, fotografia era considerată un lux pe care puțini și-l permiteau, iar fotografiile post-mortem – portret memorial sau „memento mori”, erau singurele dovezi ale existenței indivizilor. Fotografia post-mortem era un act de nostalgie și sentimentalism, iar pentru mulți era un adevărat privilegiu… Aceasta are ca scop imortalizarea unei persoane recent decedate și este o parte componentă a doliului practicat în Europa și America secolului XIX.
Deși sună tragic, pentru familiile sărace, fotografiile post-mortem erau singurele poze de familie pe care le aveau, acesta fiind și motivul pentru care practica era atât de des întâlnită. Spre deosebire de azi, când toți avem numeroase fotografii în diverse momente ale vieții, la finele lui 1800 – începutul lui 1900, o persoană putea să moară fără să lase în urmă niciun portret fotografic.
În afară de generalizarea imaginilor post-mortem, un alt motiv important pentru astfel de fotografii neobișnuite era amenințarea bolilor extrem de agresive, un pericol la tot pasul în acea perioadă a medicinei pre-moderne. Boli precum holeră, scarlatină, rujeolă, rubeolă, difteria și tifos au curmat viețile a numerose persoane, cele mai multe victime fiind în rândul bebelușilor. O astfel de fotografie post-mortem avea menirea să aline durerea familiei celor pierduți. Începuturilor fotografiilor de tipul memento mori cuprindeau, de regulă fața și corpul, dar aproape niciodată sicriul. Una dintre sarcinile fotografului era să pregătească trupul decedatului și să-l facă să pară mai „realist” sau ca și cum ar fi adormit. Obiceiul fotografiilor post mortem din epoca victoriană mergea până într-acolo încât un exemplar al acestora era mereu păstrat în studiourile foto pentru a putea fi imprimat pe cărți și oferit ulterior prietenilor celor decedați în amintire. Unele dintre aceste cărți de portret arătau și mai înfiorătoare, deoarece, de obicei, ochii defunctului erau pictați.
Fotografiile post-mortem, astăzi
Astăzi, fotografiile post-mortem sunt eliminate aproape în totalitate, deși acest obicei ar mai exista în anumite părți din Estul Europei. Totuși, acest tip de imagini este utilizat adesea în practicile poliției sau ale patologiei.
